ÎN ZIUA ÎN CARE VORBEȘTE LIMBA

Azi nu sărbătorim cuvinte,
Nici litere așezate-n rând,
Azi sărbătorim o viață
Ce ne-a crescut din primul gând.

E limba-n care mama,
Cândva, ne-a legănat ușor,
Și ne-a șoptit la căpătâi
Un cântec plin de dulce dor.

E limba-n care „mamă”
A fost primul nostru cuvânt,
Când ochii noștri mici de copil
Au întâlnit întâiul pământ.

E limba pâinii calde,
A casei noastre de demult,
A bunicii care spune povești
Și-a glasului pe care-l ascult.

E limba celor plecați departe,
Ce duc în suflet un pridvor,
Și, oriunde i-ar purta viața,
Se-ntorc acasă printr-un „dor”.

E limba celor care plâng
Când văd Moldova de departe,
Că uneori un simplu „acasă”
Poate deschide mii de șoapte.

Și dacă vin spre noi oameni
Din țări și lumi ce nu le știm,
Să-i întâmpinăm cu pâine,
Cu braț deschis, să-i primim.

Să-și poarte limba lor în suflet,
Cum noi pe-a noastră o purtăm,
Că nu-i nevoie să ne pierdem
Ca împreună să trăim și să sperăm.

Dar când pășesc pe-acest pământ,
Să știe, simplu, fiecare:
Aici există-o limbă vie,
Născută din iubire și sudoare.

O limbă care-a plâns în vremuri,
O limbă care-a rezistat,
Când i s-a spus că nu mai poate,
Ea tot mai tare a cântat.

A fost și rană, a fost și rugă,
A fost și cântec, și blestem,
A fost lumina unei mame
Când totul în jur părea să piară-n timp.

Și poate mâine lumea-ntreagă
Va fi mai mică decât azi,
Iar oamenii vor trece-n grabă
Prin sute de hotare și necaz.

Dar cât un copil va spune „mamă”,
Cât cineva va spune „dor”,
Cât două mâini se vor întinde
Spre altă inimă cu fior,

Cât cineva va spune „acasă”
Și ochii-i vor luci ușor,
Va exista în lumea asta
Un loc numit limba cu dor.

De-aceea astăzi, limba noastră,
Îți spunem simplu, fără teamă:
Nu ești doar grai, nu ești doar vorbe
Ești moștenire, ești o mamă.

Și n-o să te lăsăm să taci,
Nici să te pierzi încet, în noi,
Că am primit de la strămoși
Un foc ce arde până-n noi.

Îl vom aprinde pentru mâine,
Îl vom păstra pentru copii,
Să poată spune peste veacuri
Cine au fost ai lor dintâi.

Iar dacă într-o zi, vreodată,
Copilul nostru va-ntreba:

„Ce limbă vorbea bunica
Și de ce o iubea așa?”

Vom pune mâna peste inimă,
Cu ochii umezi, dar senini,
Și vom răspunde:

„Era limba în care bunica
Ne spunea că suntem ai ei.

Era limba în care tata
Ne învăța să fim mai buni.
Era limba în care mama
Ne binecuvânta la drum.

Era limba în care plânsul
Avea și leac, și alinare,
Era limba în care dorul
Nu încăpea în nicio mare.

Era limba în care țara
Își ținea sufletul în noi...

Și dacă astăzi încă-o auzi,
Înseamnă că n-am murit noi.”

Azi, de Ziua Limbii Române,
Să nu-i dăm doar un „La mulți ani!”,
Ci să-i dăm viață prin cuvinte,
Prin copii, prin oameni, prin ani.

S-o vorbim cu drag și cinste,
S-o scriem drept, s-o ducem sus,
Că limba care ne unește
E drumul pe care am ajuns.

Și când vom fi bătrâni, odată,
Iar timpul ne va fi trecut,
Să nu ne fie dor de limbă
Ca de-un lucru ce-a dispărut.

Ci să rămână peste vreme,
Ca o lumină peste sat,
Un singur glas, din mii de glasuri,
Ce spune clar și ne-ncetat:

„Aici am fost.
Aici iubim.
Aici am plâns.
Aici trăim.”

Iar dacă lumea ne întreabă
Ce-avem atât de apărat,

Nu vom răspunde cu mânie,
Nici cu orgoliu ridicat.

Vom spune doar, cu glasul plin
De tot ce-am fost și ce-o să fim:

„Nu apărăm doar o limbă.
Apărăm felul în care iubim.”

Și poate acesta-i adevărul
Pe care timpul nu-l va frânge:

Un om poate pierde multe-n viață...
Dar limba mamei nu se stinge.

Cât timp un copil o va rosti,
Cât timp un dor o va chema,
Cât timp o mamă va șopti:

„Copilul meu...”

ROMÂNA VA TRĂI.

Nu doar în cărți.
Nu doar în școli.
Nu doar în ziua ei.

Ci în noi.

Pentru totdeauna.